Dramaqueen’s lies.

[Fără introducere]

Am simţit şi dezamăgirea,(gândiţi-vă înainte să îmi spuneţi că înainte de “şi” nu se pune virgulă) şi tristeţea, frica si curajul, melancolia, depresia,nepăsarea şi indiferenţa. Am simţit şi veselia, şi nebunia, şi aiureala, m-am simţit de nenumărate ori ca la 7 ani când nu ştiam nimic. Am plâns, am râs,am rănit şi am fost rănită. Am simţit răceala morţii şi am vărsat lacrimi de bucurie. Am vorbit academic, am înjurat, mi-am bătut joc, am consolat şi am iertat. M-am simţit murdară şi am simţit că numai are rost să trăiesc. Am simţit încrederea celorlalţi faţa de mine şi am oferit încrede. Am simţit în piept bas-ul şi am auzit ţipete ce mi se adresau. Am avut crize de nervi şi de bucurie. M-am dedicat treburilor pe care trebuia să le fac şi am simţit gustul victoriei. Am simţit ura deşi nu am vrut. Într-un timp destul de scurt am simţit şi iubirea. De ce am pus-o la urmă? A fost singurul lucru de care nu mi-a păsat. Dar ce nu am simţit niciodată? Nu am simţit niciodată acel nod în stomac pe care îl au adoleşcenţii când se îndrăgostesc pentru prima dată. Nu m-am înroşit niciodată când vedeam un băiat şi nu tremuram niciodată.

Am avut câteva fixuri de care mi-a fost greu să scap. Am fost obsedată de curăţenie, de guma de mestecat, de prietenii mei, de fotografie, de TV, de telefon, de dulciuri şi de net.

Am avut momente când mă consideram un monstru. Am avut momente când plângeam zeci de minute pentru că nu eram cine voiam să fiu. Au fost momente când aveam tot timpul nervi. Au fost momente în care nu mi-a păsat de nimeni şi nimic. Au fost momente când nu făceam altceva decât să dorm şi să mă uit pe pereţi. Au fost momente în care mi-a păsat prea mult ce credea lumea despre mine şi aceasta nu mi-a adus decât rău. Au fost momente când imi umpleam caiete cu tot ce simţeam pentru că nu aveam cui să ii spun. Nu puteam să dau afară. Ţineam totul în mine. Şimţeam că eram undeva foarte jos şi nu lăsam pe nimeni să mă ajute.

Acum totul s-a schimbat, nici nu mi-am dat seama când. Am stat şi m-am gândit la ce a fost şi ce este acum. Am observat că este o diferenţă enormă la care nici eu nu mă aşteptam. Acum, după foarte mult timp mă simt iubită şi plăcută, simt că este cineva căruia îi pasă de mine, de ce simt, de tot ce am pe suflet. Asta numai simţisem până acum. Astăzi, dupa foarte mult timp mă simt bine în largul meu şi numai vreau să mă schimb.

Mi s-a spus că ar trebui să dau la teatru. Ha. Mi s-a spus că sunt prea ironică, dar totuşi realistă. Mi s-a spus că aş fi perfectă. Mi s-a mai spus că sunt fraieră dacă nu continui cu teatrul.

Sunt fraieră. Nu vreau teatru.

Cineva m-a întrebat dacă mă chinui sa fiu aşa ironică şi dacă stau seara să îmi scriu replici. WTF ?! Există cineva care face acest lucru? Oricum, nu. Eu mă văd o fiinţă normală. Huh.

Vreau copilăria de altădată…Copilăria aceea cu gume Turbo, copilăria cu jocuri printre şantierele din faţa blocurilor, copilăria în care mâncam stixuri cu mâinile murdare pentru că nu urcam în casă doar pentru a ne spăla şi încă nu apăruseră gelurile dezinfectante, in ciuda acestui fapt, nu ne îmbolnaveam. Vreau copilăria aceea cu mulţi prieteni, în care eram plini de viaţa si jucam fotbal cu toţii chiar dacă nu ştiam nicio regula. Copilăria în care ne acopeream unul pe celălalt, copilăria aceea în care copiii nu sufereau cu telefoanele de zeci de milioane plătite de tati, cu PSP-urile si cu Dă cu Grebla. Vreau prea mult? Da, dar vreaaau!