M-au ajuns blestemele celor care mă iubesc.
Sunt răcită moartă, zac toată ziua, iau in fiecare zi un pumn de pastile, mi s-a aplecat de la atâta ceai cu lămâie, mă ustura gâtul ingrozitor, vreau mai mult ca niciodată o ingheţată cu caramel şi o Cola rece, sunt suspectă de hepatită şi am un chef nebun de viaţă.
Ce poate fi mai frumos ?!
Astăzi a fost o zi oribilă. ORIBILĂ! De ieri seară mă tot rugam să nu mă întâlnesc cu o persoană, care ştiam că imi va toca şi ultimul nerv, mă va duce la mâncărimi din cauza plictiselii. Astăzi s-a întâmplat. Urâââât. M-am albit la faţă când am vazut cum vine direct spre mine zâmbind. Mi-am spus că poate are ceva cât de cât important să-mi zică, dar nuuuu! Începuse să îmi vorbească de scurtele ei vizite prin diverse licee din Bucureşti, despre ce face măsa şi despre ce a mai făcut in ultimele zile. Fizic, eram acolo, lângă ea, dar cu mintea eram total in alta arie geografică, undeva prin Connecticut…departe de ceea ce înseamnă România, 2008. Chiar dacă nu o mai văzusem de aproximativ 8 luni, acea discuţie era un calvar. Am plecat. Venea după mine. Mă întorceam, îmi apărea în faţă… Mă apucaseră nişte mâncărimi inimaginabile… Mă luaseră transpiraţiile şi mi se sculase părul pe cap de nervi. Era ca o enciclopedie ambulantă care îmi rodea fiecare fibră, fiecare celulă… Nu am mai rezistat şi am răbufnit: TAAAAAAACI DRACUUUUU’! (Ştiu, nu a fost cea mai academică ieşire a mea, dar e ok…încă).
Inspiră adâââânc şi totul este bine!
“Gateam,cu nevasta…prin bucatarie…asa gatim noi!”
Gateaţi? Adică făceaţi mâncare? Adică ceva care este comestibil?
Să văd dacă am înţeles…Dacă stai cu curu pe dulap, cu o mână pe burtoacă si ai un zâmbet pervers pe faţă – găteşti. Gătitul este un lucru banal!
Să înţeleg că aici degustaţi ceea ce aţi gătit mai devreme? A fost bun?
Poftă mare!
Nu m-am putut abţine de la comentarii când am văzut poza.
@ Sursa hi5-ului divei: un comment de pe BadPitzi’s bLog .
Am spus vreodată că urăsc Bucureştiul? Vai, nu? Îl urăsc! De ce? Pentru că este oraşul prinţeselor şi a prinţilor, fiţelor, suferinţei, aurolacilor şi alte specimene de genul. De ce toate acestea? Doar pentru că este capitala? Pentru că toţi marii jmecheri trebuie sa fie in capitală?! De ce dom’le? Nu am stat mai mult de două zile in alt oraş, deci nu ştiu dacă peste tot este la fel…Deşi înclin să cred că da.
De ce când am fost în afara României nu se lua nimeni de mine, chit că era 12 a.m, chit că era 12 p.m ? De ce ei pot şi NOI nu? Pentru că noi avem moţ?
Astăzi am avut parte numai de oameni civilizaţi ţărani, peste tot unde am fost.
Am mers cu o prietenă până la Timpuri Noi. Cum stăteam eu în tramvai mai-mai să adorm văd lânga mine, o domnişorică (în proces de dezvoltare rapidă spre Piţi) ce se studia atentă în geamul de la tramvai(oglinda costă) şi işi aranja pleata. Drăguţ nu? Şi jumătate de oră, cât am mers, ea tot şi-a aranjat părul. Ooook! Când trebuia să cobor, in faţa mea era un puşti de vreo 16 ani care se scobea de zor printre dinţi. Şi era foarte concentrat. Se scobea, scotea ce avea de scos, apoi studia cu mare atenţie degetul…
Iar in drum spre casă, aveam in faţa mea tot un puşti (altul) de vreo 15 ani, vecin cu mine. Nu mă aşteptam de la vreo fază de la el. Şi mergea, mergea, mergea şi la un momentdat HOP! cu mânuţa in funduleţ. Or fi fost mâncărimi? Sau chiloţeii? Nu, nu l-am întrebat, căci nu am fost chiar atât de curioasă…Dar toootuşi. Trăim în România.
Everything is posible!
Nu inţeleg de ce mulţi dintre şantieriştii moderni clasici de pe şantierele moderne clasice simt nevoia de a comenta când, ca un om normal ce eşti sunt, trec/i pe lângă ei. De ce?! S-or simţi mai bine? …
Probabil au parte acasă [dacă au] de o femeie schiloadă, cu multe coşuri pe faţa, cu fundurile de la borcane la ochi si cu basma pe cap. Or not.
Eu, una, nu o să îi înţeleg niciodată. Şi nu numai pe ei. Si cocalarii si piţis sunt la fel… La ei/ele poate se mai inţelege…sunt la vârsta când le iese primul coş pe faţa. Este necesar să iasă in evidenţă printr-un mod, sau altul.
Însă este trist că nu poţi umbla pe stradă la ore mai târzii, singur/ă fiind din cauza unor specimene care cerşesc atenţia..Foarte trist, chiar!
Nu… nu am făcut acest blog pentru comentarii şi cât mai mulţi vizitatori…Nu. L-am făcut pentru mine. Doar pentru mine. Şi da, ştiu că aş fi putut să iau un caiet o agendă cu un lacăt mare şi să scriu acolo…ţinându-l bine ascuns într-un dulap…Dar am ales varianta asta aceasta. De ce? Nu ştiu… Aşa am vrut. Foarte simplu, nu?! Nu trebuie să mă înţelegeţi..
Uneori e imposibil, sincer.
Eu…Nu îmi place să scriu despre mine.Totuşi, uneori simt nevoia. De ce? Habar nu am. Pur şi simplu. Fără motiv. Sau, eu incă nu am descoperit motivul. Niciodată nu mi-a plăcut sa ma descriu. Rămâneam (şi încă rămân) blocată când TREBUIE să mă descriu. Şi aceasta nu se datorează faptului ca nu ştiu cine sunt…ştiu foarte bine, sau faptului ca îmi este ruşine cu mine. No way! Sunt măndră de ceea şi cine sunt… În fine…Înca încerc să motivul…
Oricum. Eu…sunt o fiinţa diabolică. (Aşa spune lumea…dar nu ştiu ce inţeleg ei prin asta)..Mai sunt şi “tupeistă”…Asta îmi place! Da, chiar îmi place! Urât din partea mea…
Sunt…copilăroasa. Şi vreau să rămân aşa cât mai mult timp posibil. Nu vreau să fiu femeia aceea care nu râde niciodată si care îşi da o importanţa peste poate…NU! Vreau sa fiu mereu copil…vreau să păstrez in mine copilul…nu “adultul”… Ehh…
Şi…ceea ce iubesc cel mai mult, este râsul…Da..râsul. Oricând. Oriunde, râsul este binevenit! ..Pentru mine, desigur.
Sunt o fire ciudată si de foarte puţini înţeleasă…
îmi schimb ideile foarte repede…şi uneori ajung să mă contrazic singură…
