Astăzi a fost o zi oribilă. ORIBILĂ! De ieri seară mă tot rugam să nu mă întâlnesc cu o persoană, care ştiam că imi va toca şi ultimul nerv, mă va duce la mâncărimi din cauza plictiselii. Astăzi s-a întâmplat. Urâââât. M-am albit la faţă când am vazut cum vine direct spre mine zâmbind. Mi-am spus că poate are ceva cât de cât important să-mi zică, dar nuuuu! Începuse să îmi vorbească de scurtele ei vizite prin diverse licee din Bucureşti, despre ce face măsa şi despre ce a mai făcut in ultimele zile. Fizic, eram acolo, lângă ea, dar cu mintea eram total in alta arie geografică, undeva prin Connecticut…departe de ceea ce înseamnă România, 2008. Chiar dacă nu o mai văzusem de aproximativ 8 luni, acea discuţie era un calvar. Am plecat. Venea după mine. Mă întorceam, îmi apărea în faţă… Mă apucaseră nişte mâncărimi inimaginabile… Mă luaseră transpiraţiile şi mi se sculase părul pe cap de nervi. Era ca o enciclopedie ambulantă care îmi rodea fiecare fibră, fiecare celulă… Nu am mai rezistat şi am răbufnit: TAAAAAAACI DRACUUUUU’! (Ştiu, nu a fost cea mai academică ieşire a mea, dar e ok…încă).
Inspiră adâââânc şi totul este bine!
