Arhiva pentruoctombrie, 2008

Happy Halloween

Da, am fost la o petrecere de Halloween care nu a fost in Banbu si nici in Fuchsia…ci intr-o sala mare cu multe scaune si multa lume. [Si da, mi-e lene sa scriu cu dracritice...chiar imi este.] Am o lene fantastica in mine, imi e sa nu adorm cu capul pe tastatura…A fost extenuant, dar a fost dragut. Muzica a fost draguta (cica au bagat manele dupa ce eu am fost amabila si am plecat, acum ma simt mult mai bine ca am facut asta), dar lumea a inceput sa danseze din greu pe la sfarsit. Hmm. O ora..Poate una jumatate. Oricum, fata de anul trecut, a fost muuult, muuuuuuuuult mai bine! De ce spun asta? Pentru ca anu trecut nu a fost muzica, nu a dansat nimeni, s-au facut doar niste concursuri tampite.

Pe de alta parte, a fost fain pentru ca a fost si EL. Oricum, imi auto-urez cat mai multe seri ca aceasta!

Happy Halloween. (da, tot auto-urare)

Probabil sunt eu ciudată

Stau şi mă întreb, numai eu nu le înţeleg pe domnişoarele care işi fac poze in staţia de tramvai (pentru că Jaguarul lui tati este in service), baie la mall, in oglindă ş.a ? Ceva îmi zice că nu.

Şi dacă o domnişoară de 15-16-17 ani este de neînţeles, cum să inţelegi o femeie in toată firea de vreo 35-40 de ani care îşi face poze in staţia de tramvai ?!

Arată penibil. Da, penibil…pentru că am rămas blocată azi, când am văzut exemplarul. Pur şi simplu blocată, dar după ce a văzut că mă uitam cam strâmb la ea a început să admire mall-ul, in faţa căruia eram. ( nu, nu am fost la şoping şi ma roade invidia din această cauză..).

Şi după cum ştiu că “everything is posible” … n-am ce să fac decât să înghit suport.

Îmi urez p seară plăcută in continuare…pentru că.. ” Dacă nu eu, atunci cine? “ . NOT!

Nu inţeleg…

Nu inţeleg de ce mulţi dintre şantieriştii moderni clasici de pe şantierele  moderne clasice simt nevoia de a comenta când, ca un om normal ce eşti sunt, trec/i pe lângă ei. De ce?! S-or simţi mai bine? …

Probabil au parte acasă [dacă au] de o femeie schiloadă, cu multe coşuri pe faţa, cu fundurile de la borcane la ochi si cu basma pe cap. Or not.

Eu, una, nu o să îi înţeleg niciodată. Şi nu numai pe ei. Si cocalarii si piţis sunt la fel… La ei/ele poate se mai inţelege…sunt la vârsta când le iese primul coş pe faţa. Este necesar să iasă in evidenţă printr-un mod, sau altul.

Însă este trist că nu poţi umbla pe stradă la ore mai târzii, singur/ă fiind din cauza unor specimene care cerşesc atenţia..Foarte trist, chiar!

Reclamă moca.

Pentru ca acest articol are foarte mare dreptate şi mulţi dintre noi ne putem regăsi in el!

Pentru că am fost impresionată!

Zbârâie telefonu’. Un mesaj. Nu’s fana vorbitului la telefon şi nici nu mă omor dupa SMS-uri. Îl citesc.

” Tu eşti singura mea prietenă ADEVĂRATĂ in care am încredere”

Chiar am fost impresionată când l-am citit. Dacă vreodată o sa citeşti acest post… să ştii că eu te iubesc. Mult, foarte mult!

« Life is a bad joke »

Da, uneori viaţa chiar e o gluma.

Şi acum o să scriu ceva care m-a marcat.

Azi, am fost să mă plimb…cu o prietenă , de nebune, prin oraş. Când am ajuns acasă, nimic neobişnuit. Plictiseala. Două ore de stat in faţa calculatorului…Şi la un momentdat intră mama disperată “A murit Tanti de la parter…”. Am rămas inmărmurită…Deoarece cu două ore in urmă venisem eu şi nu se intămplase nimic. Şi chiar imi pare rău, pentru ca era o femeie cumsecade! Şi soţul ei, Dumnezeu să-l ierte, ce om a fost ! Şi acum îmi amintesc de când aveam 7-8-9 ani şi stăteam cu el in faţa blocului…era singurul ce se juca cu mine. Mereu cănd ne întâlneam…MEREU! Doamna era o femeie ce nu dădea impresia de răutate, dacă te uitai la dumneaei. De când îi murise soţul era mai mereu tristă şi când ieşea afară mai mereu pe ganduri dar mereu avea timp sa iţi răspundă la salut…sau să îţi de aun pahar de apă dacă îi cereai. Ca orice femeie înaintată în vârstă, avea fixurile dumneai..”Mai lasă interfonu’ ca se strică!” , “Numai bate mingea că mă doare capu’!” ş.a.m.d, cu toate acestea pentru mine nu a fost o persoană la care să strâmb din nas…şi pe care am respectat-o dintotdeauna. Acum…ca s-a dus, îmi pare rău. Mă obişnuisem sa o văd stând sprijinită de gard în faţa scării mereu cănd veneam acasă.

Toţi ne ducem cândva..

°° In memoriam °°

Nu…chiar nu.

Nu… nu am făcut acest blog pentru comentarii şi cât mai mulţi vizitatori…Nu. L-am făcut pentru mine. Doar pentru mine. Şi da, ştiu că aş fi putut să iau un caiet o agendă cu un lacăt mare şi să scriu acolo…ţinându-l bine ascuns într-un dulap…Dar am ales varianta asta aceasta. De ce? Nu ştiu… Aşa am vrut. Foarte simplu, nu?! Nu trebuie să mă înţelegeţi..

Uneori e imposibil, sincer.

Pentru că aşa sunt eu!

Eu…Nu îmi place să scriu despre mine.Totuşi, uneori simt nevoia. De ce? Habar nu am. Pur şi simplu. Fără motiv. Sau, eu incă nu am descoperit motivul. Niciodată nu mi-a plăcut sa ma descriu. Rămâneam (şi încă rămân) blocată când TREBUIE să mă descriu. Şi aceasta nu se datorează faptului ca nu ştiu cine sunt…ştiu foarte bine, sau faptului ca îmi este ruşine cu mine. No way! Sunt măndră de ceea şi cine sunt… În fine…Înca încerc să  motivul…

Oricum. Eu…sunt o fiinţa diabolică. (Aşa spune lumea…dar nu ştiu ce inţeleg ei prin asta)..Mai sunt şi “tupeistă”…Asta îmi place! Da, chiar îmi place! Urât din partea mea…

Sunt…copilăroasa. Şi vreau să rămân aşa cât mai mult timp posibil. Nu vreau să fiu femeia aceea care nu râde niciodată si care îşi da o importanţa peste poate…NU! Vreau sa fiu mereu copil…vreau să păstrez in mine copilul…nu “adultul”… Ehh…

Şi…ceea ce iubesc cel mai mult, este râsul…Da..râsul. Oricând. Oriunde, râsul este binevenit! ..Pentru mine, desigur.

Sunt o fire ciudată si de foarte puţini înţeleasă…

îmi schimb ideile foarte repede…şi uneori ajung să mă contrazic singură…

  • It’s happens, no?!